Onestitatea este o valoare rara sau o noțiune desueta?

Va provoc sa răspundeți la aceasta întrebare, bazandu-va pe propriile experiente din ultimile 9 luni: Onestitatea este o valoare rara sau o noțiune desueta?

Când zic propriile experiente ma raportez la comportamentul vostru fata de ceilalți, dacă vi s-a părut dificil sa fiți onești cu ei, chiar și în situații în care nu era simplu pentru voi.

Mi-a venit în minte sa abordez acest subiect pentru ca stăteam de vorba cu o prietena care este coach și îmi explica ca atunci când nu spui tot unei persoane, nu înseamnă că ai mintit-o, ci ca ai dezvăluit adevărul atât cât ai considerat din el.

Pentru mine a fost ca și cum atunci as fi descoperit atunci America, chiar mi-am pus întrebarea – onestitatea este o valoare rara sau o noțiune desueta? Asta pentru ca în mintea mea, lucrurile erau albe si negre – ori spui tot ori nu mai spui nimic, deci ascunzi, deci minți. Adică pe scurt onestitatea este o valoare rara. Sunt persoane care și explica beneficiile faptului de a fi onest.

Dar noțiunea de gri pe care a introdus-o fata asta mi-a rastalmacit prejudecățile și mi-a zgandarit creierul, asemenea unei omide care nu se lasă pana nu gaureste mărul.

Am început sa ma gândesc la diverse situații și mai ales comportamente de-ale mele de-a lungul timpului, când am spus tot, exact ce gândesc și mi-am dat seama ca, în unele cazuri, am rănit persoanele respective.

Căci, oricât am fi de puternici, oricât de multa încredere am avea in noi, nu suntem pregătiți sa auzim un „adevăr gol goluț”. Dacă acest adevăr exista, căci totul este relativ și supus fiecărei percepții, ceea ce înseamnă că doar am atins o coarda sensibila, nu ca neapărat am dreptate.

Revenind la ideea de baza, dacă eu as fi spus lucrurile pe jumătate, șansele sa păstrez relațiile la un nivel plăcut, sa nu îmi fac dușmani singura, ar fi fost mult mai mari.

Și acum va lansez a doua provocare – pastram onestitatea in forma cea mai pura doar pentru apropiați și cu ceilalți, în funcție de interes, spunem adevăruri pe jumătate, nu le spunem sau cum sa procedam? Dar dacă ne sunt apropiați și ne permitem mai mult, oare nu riscam sa ii rănim și mai puternic decât pe ceilalți?

Am înțeles acel punct de vedere, ca a fi onest ține și de context, dar mi se pare dificil de pus în practica pentru ca simt ca nu as mai fi eu. Și autocenzura mi se pare un fel de îngrădire a libertății, un act de masochism pe care mi-l provoc singura. Pe de alta parte sa ne gândim la câteva situații.

Te duci la un interviu pentru un job. Dacă ești 100% onest, nu riști sa nu te accepte nimeni?

Dacă cineva drag și foarte apropiat, aparent sănătos, merge la control și se descoperă ca suferă de o boala incurabila și ție îți spune medicul ca mai are de trăit câteva luni, te duci și ii zici direct sau mai bine omiți partea asta?

Dacă știi ca trebuie sa lucrezi cu un coleg (care te mai și place), pana noaptea târziu la un proiect și te așteaptă soțul acasă, ii vei spune ca ai lucrat cu acesta sau doar despre proiect în sine?

Dacă copilul îți cere sa plece în străinătate la studii si tu ca părinte ai o teama incredibila sa îl lași singur în alta tara, sa ii dai drumul din „cuibușor”, ii vei spune despre aceasta teama sau vei aduce diverse argumente colaterale, dar reale: banii, absenta prietenilor, distanta etc?

Ce înseamnă de fapt onestitatea? Este despre a spune tot ce crezi indiferent de consecințe, este despre a acționa fără vicleșug, despre ce credeți ca este? Și în final onestitatea este o valoare rara sau o noțiune desueta?