Poziția copilului, interpretări de excepție, scenariu pur românesc

Deși titlul poate suna ușor negativ, să știți că apreciez faptul că cinematografia românească a scos capul în lume, cred că prima dată datorită lui Cristian Mungiu și a făcut-o cu succes. De asta dată Călin Netzer este cel care semnează regia filmului Poziția Copilului, premiat de altfel la Festivalul de film de la Namur.

L-am văzut sâmbăta fără sa știu ca a fost recunoscut între specialiștii din domeniu și am mai multe emoții ambigue față de el. Sa va spun de ce:

• Este extrem de trist și într-o perioada de Covid, mi-a făcut mai mult rău să îl vad
• Este minunat sub aspectul interpretărilor – am fost plăcut impresionata de actrița Luminița Gheorghiu, dar și de ceilalți actori. Per ansamblu la capitolul interpretare este 100% credibil.
• Este construit după un scenariu pur românesc. Adică avem de-a face cu o nedreptate, moartea unui copil de 14 ani la trecerea neregulamentara, situație care se încearcă a fi rezolvata în dulcele stil romanesc, cu șpagă și intervenții și atitudine aroganta fata de polițiști și alți oameni ai legii, care la rândul lor merg pe principiul „o mana spala pe cealaltă”.
• Este pur românesc și pentru ca nu are un conținut închegat. Deși bun per ansamblu, sunt câteva aspecte de ordin psihologic lansate ca ipoteze de lucru, dar fără argumente. Filmul începe cu o pleiada de înjurături din partea fiului către mama lui, aduce în discuție o relație deficitara părinte-copil, dar nu merge la firul ierbii. Avem un „copil” de cel puțin 30 ani, a cărui limbaj total inadecvat nu este justificat de o constructie logica a relației cu faza degradării acesteia. Pur și simplu pare ca fiul nu se înțelege cu mama lui, omorul din culpa amplificând și mai mult aceasta relație deficitara. As zice ca o iau ca atare, dar la un moment dat apare o discuție un pic spicy între nora și soacra privind „potenta” fiului, lipsa de dorința a acestuia pentru a face un copil. În acest context nu mai găsesc deloc justificare pentru lipsa unei caracterizări mai ample a relației dintre mama și fiu.
• Scenariu pur românesc și din perspectiva finalului, unde nu am înțeles dacă mergem pe ideea ca cei bogați își „repara” actele criminale prin intermediul banilor, nici cum evoluează viata fiului după ce a ucis din culpa acel pusti de 14 ani și nici măcar nu știu dacă a fost închis pentru fapta lui.
• Am apreciat totuși faptul ca fiul a putut sa își ceara iertare tatălui victimei pentru fapta comisa. E un plus fata de ce se intampla in multe cazuri din realitate, când ucigașul scăpa nepedepsit și nu are pic de „empatie” pentru familia victimei.

Poziția copilului este un film care o sa va prinda, o sa va întristeze pentru ca ne aduce aminte în ce tara trăim, o sa va lase mai mult sau mai puțin nedumeriți. De la mine un 6.5 pentru esență, un 9 pentru interpretare și de la voi aștept 🙂