Metafore

Despre stigmatizare

Înainte de a începe vreo pledoarie despre stigmatizare, vă voi împărtăși o poveste. Era odată un băiețel care a primit în dar o cutie cu soldaței și unul dintre ei era șchiop. Pe acel soldat, l-a aruncat imediat pentru că era „inutil”.

Între timp soldatelul ajunge pe mâna unor copii care îl pun într-o bărcuța, de acolo bărcuța se rostogolește într-o cascadă și el ajunge în burta unui pește.

În final, ca totul să fie ciclic, bunica băiețelului care îl aruncase inițial, îl scoate din stomacul peștelui și i-l dăruiește copilului. Fără pic de milă, acesta îl aruncă în șemineu și o micuță balerină curajoasă se aruncă în foc după el, murind amândoi îmbrățișați.

Povestea este pentru mine un exemplu clar de stigmatizare, care începe încă din copilărie, dacă nu este corectată de părinți. Deseori punem etichete și generalizam și mai ales facem rău unor oameni care nu au nicio vină că s-au născut orbi, surzi, cu un anumit grad de invaliditate, cu un retard mental, cu autism sau orice alt aspect ce contravine „normelor sociale” uzuale.

Este unul dintre paradoxurile umanității – să lupți până la moarte pentru libertate, să construiești roboți care fac operații pe creier, să îl provoci pe Dumnezeu în creație și în același timp să uiți să fii OM.

Ce e omul? E un „animal formidabil” care se deosebește de verișoarele sale mamiferele sau primatele prin două „calități formidabile” cum bine spune Cristophe Andre în cartea lui: „Mă vindec de complexe și deprimari”.

Cele două calități sunt conștiința de sine, prin intermediul căreia ne interogăm pe noi înșine cu privire la cine suntem, care ne este menirea pe acest Pământ șamd și capacitatea de a ne reprezenta gândurile celorlalți, adică putem înțelege ce simt ceilalți și ce provocam noi în ceilalți.

Ei bine cum se face că, deși dispunem de aceste două calități formidabile, alegem fie calea ignoranței, fie a stigmatizarii, fie, în cel mai bun caz, a milei față de acești oameni?

Cum se face că nu avem în școlile „normale” copii cu dizabilități, să zicem mai ușoare?Cum se face că în companiile mari se angajează astfel de persoane doar când statul oferă stimulente financiare? Cum se face că centrele speciale sunt deseori construite de oameni cu o inimă prea mare, care au trăit pe pielea lor vreo experiență sau au pe cineva în familie cu o dizabilitate și mai puțin de autorități?

Poate am uitat să fim oameni și am ajuns să ne ascundem în bucla noastră, unde ne perturbă doar plata facturilor sau sunetul mesajelor de pe rețelele sociale.

Poate am uitat să fim oameni și ne ascundem în clădiri de sticle sub umbrela unor funcții înalte, corporatiste, fiind convinși că viața este despre ce cafea bem, care este următorul pas în carieră.

Poate am uitat să fim oameni și ne ascundem în spatele unor ecrane, făcând pe atotștiutorii de la politică la vaccinuri și cum să conducem țara.

Poate n-am uitat, poate doar ne-am transformat în roboți întruchipând perfecțiunea, dar care și-au pierdut inima asemenea omului de tinichea din povestea Alice în Țara Minunilor.

Stigmatizarea este primul semn al unei societăți aflate în proces de dezumanizare, al unei societăți în care individul își trăiește apogeul egoismului, iar lipsa locurilor de parcare pentru oameni cu handicap, a unor instrumente care să ajute oamenii cu deficiențe de vedere, auz, cu autism șamd să se integreze în „normalitate” sunt probele stigmatizarii.

Ne lăudăm că iubirea învinge tot, dar unde este iubirea în ecuația stigmatizarii? Rolul ei este să îmbrace forma compătimirii și a unor donații de două ori pe an și apoi să ne continuăm viața liniștiți în bucla noastră?

Oare stigmatizam pentru că în final ne dăm seama că suntem doar mici particule în univers și vrem să ne simțim puțin mai importanți, cu mai multă putere asupra celorlalți?

Oricare ar fi motivația, dragi părinți amintiți-vă că sunteți oameni, sunteți emoție și empatie și învățați-vă copiii să fie toleranți, să își lărgească spectrul de normalitate, să trateze onest și nediscriminatoriu pe cei din jur!

Dragi părinți deschideți sufletul copilașului vostru spre o lume cu adevărat mai bună, fiind voi înșivă un exemplu de omenie, înțelegere și toleranță!

Pentru că nu există stigmat mai rău, mai nociv pentru suflet decât acela de a fi respins pentru ce ești, de a fi înlăturat din spectrul îngust al normalității, de a fi condamnat să duci o VIAȚĂ DE OM într-o SOCIETATE INUMANA, INSENSIBILĂ, IGNORANTĂ.

7 gânduri despre „Despre stigmatizare”

  1. De acord! Mi-a plăcut mult îndemnul tau, mi se pare așa firesc sa te adresezi părinților, căci ei sunt copiați de pitici.
    „..dragi părinți amintiți-vă că sunteți oameni, sunteți emoție și empatie și învățați-vă copiii să fie toleranți, să își lărgească spectrul de normalitate, să trateze onest și nediscriminatoriu pe cei din jur!..”
    Mulțumesc! 😘❤️

    Apreciat de 1 persoană

    1. Ma bucur enorm ca ai scris acest articol. Din pacate uitam sa fim OAMENI, uitam despre integritate, uitam despre bunatate…din pacate, astazi, putinii oameni care au ramas normali si si-au pastrat valorile si principiile, devin ei anormali pentru ca nu se dau dupa restul….este foarte trist, dar cel mai trist mi se pare faptul ca vor fi copii crescuti in aceasta „cultura” a nepasarii si a egoismului. Te imbratisez, Oana draga!❤😘

      Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s