Metafore

Teama de abandon

Cu toții avem temeri-mai mici sau mai mari și cele mai multe își au originea în copilărie.

Poate pentru unii dintre noi abandonul din partea unuia dintre părinți a fost cât se poate de real și un exemplu care îmi vine în minte este al lui Kristen, personajul din „Ce se întâmplă în iubire”, care explică cum, după o seară normală în care s-a jucat cu tatăl ei cu păpuși, cartonase, o „seară de poveste”, s-a trezit a doua zi că acesta își luase bagajele și plecase de acasă. Acea seară și efectul de după îi vor marca definitiv și nenegociabil toate relațiile ei de mai târziu.

Poate pentru alții dintre noi, printre care mă număr și eu, nu a fost nevoie ca mama sau tata să plece definitiv sau temporar din casă, pentru a resimți teama de abandon. Nu aș ști să numesc un moment cheie care a generat această teamă, aș putea doar să îmi amintesc că tata a fost destul de mult plecat prin prisma jobului și că prezența lui, atât cât a fost, s-a simțit discret, tata nefiind niciodată un om al cuvintelor, ci al faptelor. Cum bine recunoaște și mama după 45 ani de căsnicie, numără pe degetele de la o mână ocaziile în care i-a spus „Te iubesc”. În schimb a fost alături de ea la bine și la greu, cum zice și în Biblie și de mai bine de 4 ani, după accidentul vascular, îi suportă toate problemele inerente bolii.

Căsnicia este un test de anduranta de la un punct în colo, mai ales spre bătrânețe și puțini îl trec, de aceea în ansamblu, uitându-mă de foarte de sus și nu în detaliu, pot spune că îi admir pe ai mei.

Dacă însă mă duc în detalii, pot spune că o căsnicie este și locul unde se nasc cele mai multe temeri pentru că după fiorul îndrăgostirii, anilor de descoperire reciprocă și conviețuire atașamentul devine atât de puternic încât ajunge să se confunde chiar și cu iubirea. Intensitatea atașamentului dictează intensitatea temerii, de aceea chiar și atunci când relații cu adevărat nocive se destramă, persoanele implicate sunt devastate emoțional și își pun pe tapet toate temerile, unele pe care nici măcar nu le știau.

În cazul meu teama de abandon a răsărit în toată splendoarea ei în urmă cu trei ani, când o prietenă foarte bună, cu care credeam că am o relație perfectă, ca și cum am fi fost surori, a decis să o închidă cumva pe nespusă masă, după o ieșire la un suc.

Nu a existat niciun semn vizibil mai puțin o frază de genul „că avem moduri diferite de a vedea lumea”. La momentul acela n-am înțeles, pentru că nu poți să comunici despre orice, să te uiți în ochii celuilalt și să simți că te înțelege și apoi brusc să realizezi că de fapt gândea cu totul diferit. Sau cel puțin pe atunci așa credeam.

Uitându-mă în spate și cuantificand niste experiențe de viață recente, mi-am dat seama că de fapt există și varianta în care doi oameni se pot înțelege perfect în aparență pentru că fiecare înțelege un unghi al celuilalt, pentru că își compensează reciproc anumite nevoi mai puțin satisfăcute.

Dar the big picture nu mai este despre viziune diferită sau comună, ci despre toleranță, acceptarea celuilalt că este diferit, că îl poți iubi dincolo de nevoi punctuale necesar a fi satisfăcute, de contrasensurile dintre păreri și că orice s-ar întâmpla, acea persoană este acolo.

Teama de abandon este reflecția în oglindă a nevoii de siguranță, de control. Într-o lume a extremelor în care coexista femei Președinte cu femei obligate să meargă în urma bărbaților, care nu au voie să iasă din casă fără fața acoperită, nevoia de a ne simți siguri de ceilalți, de permanența sentimentelor pentru noi își atinge apogeul. Abandonul este văzut ca o dovadă că nu am fost suficient de buni, de empatici, de frumoși, ascultători șamd încât să merităm dragostea/afecțiunea celorlalți. Abandonul este măsura vulnerabilității sau a curajului nostru după caz și, deși suntem cele mai evoluate dintre primate, suntem cel mai puțin pregătite din punct de vedere emoțional unui astfel de moment.

Găsim „n” scuze sau ne aducem „n” învinuiri” pentru a justifica un abandon emoțional, inclusiv copilăria fiind din categoria alibiurilor perfecte.

În realitate abandonul este dovada cea mai puternică că o relație a transformat doi oameni, inclusiv pe cel abandonat. Este o modalitate diferită de a spune mulțumesc pentru învățăminte, pentru că ai avut grijă ca sufletul meu să se deschidă, să își înalte vibrațiile spirituale și să afle atât de multe despre sine și despre celelalte suflete din Univers.

N-am ajuns încă la situația în care să vad teama de abandon ca pe o prietenă căreia îi încredințez cel mai important secret al meu și o las pe ea să aleagă discreția sau indiscreția, în timp ce mă bucur de flow.

Dar am ajuns să recunosc situațiile în care teama de abandon îmi scurtcircuiteaza sufletul și mă face să țin cu dinții de oameni care vor să plece, să își croiască mantie de stele din alte picături decât ale inimii mele.

Și totuși conștientizarea e doar un prim pas,

Ca dorul să se așeze între metereze,

Să nu mai fugă pe câmpii pline de copii,

Cei mai mulți interiori,

Nevindecati, ba chiar plini de tupeu,

Care îndrăznesc să cânte și la adolescență si la maturitate un soi de cântec „greu”,

Și să aștepte de la ceilalți o afecțiune permanentă,

Care se diluează în timp sau nu a existat vreodată,

Si inima să o deblocheze din cutia semiautomata.

Poza ii apartine lui Maureen Little

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s