Pentru ca S. I.M.T un strop de fictiune – Eu si Ea

O secunda. Eu plangand dupa ea. Un minut. Eu dansand. O ora. Eu uitandu-ma dupa ea. O zi. Eu disperata. O noapte. Eu rugandu-ma. O luna. Eu astept un cuvant. Un an. Eu urand-o. 36 ani. Eu si Ea.

O secunda. Eu nu ma dezlipeam de ea. Intr-o zi m-a lasat la ei. Am plans atat de mult incat a venit sa ma ia. De atunci am fost nedespartite.

Un minut. Eu am mai crescut, dar eram tot nedezlipita. Cand nu avea treaba, ceea ce se intampla foarte rar, ne imbracam cu hainele de „sus” si dansam. Ne lasam filmate si aruncam cu stropi de fericire pura spre camera. Putini aveau camera foto video pe vremea aceea.

O ora. Eu abia venisem din sala de operatii. Mi-era frica de intuneric si de sange, mana mea era ocupata cu perfuzii, dar nu si sufletul, care se simtea infricosat, asa cum se simte o frunza cand o sufla vantul din iubitul copac. Ii cautam privirea. Intr-un colt statea cu capul in piept si parea sa doarma. Nu dormea sau daca o facea, sigur era pe modul iepureste. Tahicardia este semnul lor, al celor care dorm iepureste.

Intre o ora si o zi timpul s-a comprimat prea mult. Doar pasaje de carte si discutii pe marginea lor, doar o diploma, doar o privire mandra. Doar medici, doar ingrijorare. Doar curatenie si pampoane mari albe, doar scoala, premii si mandrie. Apoi apar firele albe.

O zi. Eu eram la munte si zambeam cerului si un soare cu dinti imi facea cu ochiul. Un mic semn de ingrijorare si vulturul intuitiei nu imi daduse pace. Un telefon scurt, un oftat lung, un plans necontrolat. Dar important e ca a scapat. Nu va mai fi la fel.

O noapte. Ma uit in jur si e totul alb si neputincios si suferinta. Si putin albastru si cald peste masura. Ma rog, nu m-am mai rugat de cand aveam cinci ani si primisem in dar o icoana, cu care dormeam, tinand-o sub perna, dar pacatoasa, dupa multe peregrinari in necredinta s-a intors si acum vrea sa o salveze. De parca El e obligat sa accepte ca 25 ani l-am ignorat. Ma rog si ma gandesc la romanul lui Hector Malot, Singur pe lume. Incep sa inteleg mai multe decat superficialitatea actului de citire.

O luna. Nu imi place sa cer sfaturi, fac de capul meu. Totusi, acum am zis ca sigur o sa-mi iasa mai bine mancarea de varza si checul. Urmeaza inca 100 de telefoane pe subiect. Eu devin agasata. Ne ciondanim. Asa se intampla intotdeauna.

Un an. Ii spun ca o urasc, ca ma exaspereaza. Ca as vrea sa nu ma mai compare cu nimeni, ci sa ma iubeasca pentru ce sunt, pentru cum sunt. Stiu ca in sufletul ei o face, dar cuvintele care ii ies din gura s-au impleticit in labirintul propriei copilarii, cand era aspru criticata si comparata cu sora ei, mai ceva in toate cele.

36 ani. Eu si ea. Eu si Mama. Un timp in care regasesc prea putine amintiri si mi-e frica, groaznic de frica cand nu o sa le mai am nici pe acestea pentru ca va pleca.

Cel mai mult, cele care mi se vor fi lipit de retina si de suflet sunt biscuitii ei nemaipomeniti, facuti in casa, biscuiti economici pentru ca toata viata a fost o furnica, spre deosebire de mine care sunt un greiere.

Si dansul ei cu tata. Dans precum un curcubeu. Au o armonie a pasilor, indiferent daca danseaza vals, pe muzica spaniola sau populara, tin minte ca au castigat un concurs de dans pe perechi cand erau tineri si inca ma mai impresioneaza si acum, desi e un ritm lent, ca un film pe care il vezi in reluare, cu un aer nostalgic.

Si sfatul ei de a fi cocheta, in sensul simplu – acela de a fi curata, de a avea parul aranjat, spatele drept si privirea demna. Trebuie sa caut in gesturi si in fapte iubirea ei, caci in cuvinte nu o gasesc, mai degraba ele sunt pumnale cu ajutorul carora sparge oglinzi.

Un sistem de oglinzi in care privesc si ma vad pe mine dintr-un milion de unghiuri. Dar o vad si pe ea. Pe mama. Asa cum e ea sau mai bine zis cum am construit-o eu din franturi de secunde, minute, ore, zile si ani. Pentru ca oricat de departe as calatori, orice distanta ne-ar desparti, chiar de va veni o zi cand nu va mai fi, ea tot acolo va trai. In sufletul meu. Ma uit in oglinzi si ametesc. Totul se invarte din ce in ce mai repede.

Intr-un final cad. O mana sta intinsa si ma prinde, e inca la celalalt capat.

-Fata mea, mai odihneste-te si tu!

Eu si parintii mei la 18 ani

*Proiect SIMT powered by Mona