Un tramvai numit Dorinta
Fictiune S. I. M. T

Pentru ca S. I. M. T un strop de fictiune- Un tramvai numit dorinta

Un tramvai. Alb cu albine. Obisnuit, doar „imprimeul” difera. Numit Dorinta. Un traseu obisnuit. Aparent obisnuit.

Maria mergea des cu mijloace de transport in comun. Avea un job de copywriter la o distanta destul de mare de casa, astfel incat era nevoita sa schimbe trei mijloace de transport – autobuz, metrou si tramvai. Traseul asta ii consuma zilnic aproape doua ore dus si doua ore intors, dar nu baga de seama caci ea citea. Avea mereu cate o carte la ea si profita de fiecare secunda.

Daca o priveai aveai senzatia ca era „tocilara clasei” sau Betty cea urata, caci purta mereu fuste peste genunchi, bluze largute care ii ascundeau feminitatea si ochelarii, acei ochelari cu rame mari, negre ce ii rapeau din frumusete. Ochii ei caprui, pistruii si parul roscat ca al unei vulpi, adica tot ceea ce ar fi putut sa ii ofere gratie se diminua sub impactul ochelarilor.

Plus ca nu zambea sau daca o facea, era mereu cand ii pomeneai de o carte, de o idee noua la care nu se gandise. In dimineata aceea trebuia sa se vada si cu Andrei sa ii dea o carte de istorie.

Fostul ei coleg de liceu fusese singurul cu care tinuse legatura si se ajutau de fiecare data cand era vorba de carti. Un baiat timid, de un blond spalacit in cap, cu ochi negri si slab, inalt de parca ar fi fost un strut fara pene. Avea o voce domoala si traia in lumea lui, visand la o iubire ideala, ca in basme.

Azi voia sa isi faca curaj sa o invite pe Maria la masa sau la un spectacol. Se vedeau de trei ani, dar ca niste trecatori grabiti facand schimb de carti, de opinii pe fuga si cam atat. Ii placea atat de mult sa vorbeasca cu ea incat si-a promis ca va incerca.

-Haideti domnisoara ca n-am timp sa va astept pe dumneavoastra! Am norma, trebuie sa ajung la 10 la capat de linie.

-Da va rog sa ma scuzati! Maria se panicase toata de parca ar fi amenintat-o cineva cu cutitul. S-a urcat in autobuz pentru a merge doua statii, urmand sa se vada cu Andrei.

De obicei nu intarzia dar acum, nu stie nici ea de ce, a stat mai mult la oglinda, si-a ales o rochie din catifea verde, s-a si machiat putin si arata diferit. Ii placea sa vorbeasca cu Andrei pentru ca intotdeauna era un izvor nesecat de idei noi.

Un zgomot puternic. Oameni ingroziti. O dara de sange pe geam. Forfota multa. Maria e ametita, confuza si mai ales speriata. Ce s-o fi intamplat? Se uita in jur. Oamenii injura. Tanarul acela e de vina ca nu a acordat prioritate.

-Asa sunt tinerii din ziua de azi, niste iresponsabili, exclama o doamna mai in varsta. O alta isi face semnul crucii. Buluc toti, se ridica fiecare cum poate, de pe unde a cazut. Politia e deja la fata locului si a cerut sa coboare lumea. Nimeni nu stie ce s-a intamplat cu conducatorul de autobuz.

Maria isi da seama ca doar ea e ranita si nu intelege cum. Se uita la scaunul din fata, a carui spatar e patat de sangele ei si isi da seama. Are o protuberanta si mai mult ca sigur in momentul impactului a venit direct cu capul in ea. Curios ca nu isi aminteste, o fi adormit?

Se grabeste sa coboare si ochii ii raman pironiti la masina. O stie de undeva. Realizeaza ca e masina lui Andrei si se uita panicata dupa el.

-Doamne sper sa fie bine!

Undeva in coltul din stanga al autobuzului il zareste, da declaratii Politiei. Alearga spre el dar un politist o opreste.

-Nu aveti voie sa va apropiati! Il cunoasteti pe domnul?

-Da sunt prietena lui! E totul in regula?

-Da este, doar ca nu a acordat prioritate si va trebui sa ii luam carnetul! Bine ca nimeni nu a fost ranit in autobuz. Ah ba da, dumneavoastra sunteti!

-Nu va faceti griji, doar am dat putin cu capul de spatarul scaunului din fata! As vrea sa vorbesc cu Andrei, se poate?

-Momentan nu, mai mult ca sigur va trebui sa mearga cu noi la sectie. Poate peste cateva ore.

-Inteleg…. Maria se uita lung la politist, sper ca o va lasa in cele din urma si ridica mana spre Andrei. Ce inceput de zi! El o vede si ii zambeste. Se vede ca e stresat si ingrijorat, ii zice ceva politistului si il vede cum se apropie.

-Maria imi pare rau! Sper ca esti bine! M am grabit ca un prost si uite, puneam viata in pericol atator oameni!

-Andrei! E in regula, se poate intampla oricui, uite cartea, o sa te ajute. Sper ca esti si tu bine, atat cat se poate in conditiile date!

-Da…

-Haideti va rog ca n-avem timp de vorbe de amor dupa ce punem oameni in pericol. La sectie cu dumneavoastra si lasati domnisoara!

Andrei gaseste, nu stie nici el de unde, puterea sa zambeasca Mariei. Se uita pentru prima data la ea si I se pare o femeie frumoasa, cu trasaturi feminine dar mascate de acei ochelari mari.

Un tramvai. Unul alb cu albine pe el. Maria se uita mirata la albine, se uita la numar, e cel pe care il stie, 21 si se urca. Curios ca nu e nimeni in el. Dar poate pentru ca e deja ora 10 si lumea e deja la serviciu.

Isi scoate cartea. Este o poveste despre un terapeut care ajunge sa se indragosteasca de una dintre cliente si lupta pe care o duce intre misiunea profesionala si pasiunea pentru femeia respectiva.

-Va place cartea mea domnisoara?

Maria tresare speriata, se uita in jur si vede un geam deschis. Pesemne de afara se aude vocea. Cam tare ce-I drept. Peste cateva minute din nou.

-Ce credeti ca ar trebui sa fac sa scap de pasiunea mistuitoare pentru aceasta femeie?

Maria se schimba la fata, deja nu mai e vocea de afara, e cineva care stie ce citeste ea. Este de a dreptul ingrozita.

-Oare m-a afectat atat de rau lovitura la cap? Nici macar n-am febra.

-Hai raspunde-mi! Nu vrei sa imi dai niciun ajutor?

-Cine esti, ce vrei de la mine? Ochii Mariei tradeaza frica. Nu intelege ce i se intampla. Se uita pe geam dar totul pare normal, mai are patru statii pana la locul de munca.

-Eu sunt Yalom, terapeutul tau. Si am nevoie sa imi spui cum sa procedez. Ti s-a intamplat vreodata sa te indragostesti?

-Nuuu, nu stiu si inceteaza! Oricine ai fi sa stii ca nu o sa-ti mearga! Maria incearca sa se ridice ca sa coboare cat mai repede, dar curios nu se poate misca. Parca ar fi lipita de scaunul roz cu buline verzi, asemanator cu o inghetata, perfecta pentru o zi de vara.

-Hmm daca nu raspunzi, o sa revin si maine si poimaine pana o sa ma ajuti!

-Ba nu ai sa revii deloc! O sa iti spun acum tot ce vrei sa auzi si sa ma lasi pentru totdeauna in pace! Nu am fost indragostita sau poate am fost cand eram mica, mi aduc aminte doar de senzatia de fluturi in stomac, o lentoare ca a unui melc cand vine vorba de orice altceva decat persoana iubita si o dorinta nebuna de a strange in brate, de a te uita in ochii celuilalt si de a-i spune Te iubesc!

-Da asa am si eu! E ca un drog dragostea, ai nevoie de o doza din ce in ce mai mare si daca nu o primesti, devii ursuz, nu mai ai chef de viata, de nimic! Dar cum ma sfatuiesti tu sa fac? Din moment ce nu te ai indragostit, sigur ti-e usor sa dai un sfat.

-Pai nu o mai primesti la terapie! Ii spui deschis ce simti pentru ea si ramane sa aveti strict o relatie personala!

-Ah de-ar fi asa simplu! Pai tu stii cum o sa reactioneze daca ii spun? Daca ma respinge ce o sa fac? Stii ca a fi respins doare mai rau decat daca daca n-ai mai vedea persoana iubita!

-Da, dar asa nu vei afla niciodata! Si intr-un final actul terapeutic nu va mai avea efect!

-De parca tu cu Andrei asa ai procedat. Iti place de el de trei ani si n-ai avut o data curajul sa zici ca vrei sa il scoti la o cafea. Nu tot pentru ca ti-a fost teama ca o sa pierzi si farama de interactiune, ai tot tacut? Oamenii sunt un soi paradoxal cu totul – cand se arunca cu capul inainte, cand se retrag in cochilia lor sperand ca celalalt va avea curaj, va avea intelepciune, va avea suficienta iubire incat sa spuna!

-Ce legatura are cu Andrei si de unde stii tu ce am eu cu el? E doar un prieten, nimic mai mult! Maria se simtea tot mai infricosata, dupa ce ca auzea voci si vorbea cu ele, parca timpul se oprise in loc. Se uita pe geam si doar o statie mai parcursese tramvaiul. Nu tu zgomot, nu tu usi deschise, clar o zi ciudata.

Vazand ezitarea ei, vocea se auzi din nou:

-Nu e doar un prieten, e o dorinta a inimii tale si in acest tramvai ai ocazia sa ti-o implinesti! Daca nu esti convinsa, intreaba-ti inima – cand ii e dor, ce semnal transmite mintii, ce nume ii sopteste, cand ii e sete din ce suflet ar gusta fara sa se sature, cand ii e frig cu cine s-ar incalzi. Nu ti se pare ca iti ignori inima?

-Hmmm… Nu cred. Si pana la urma ce legatura are Andrei, povestea mea cu a ta? Tu ai ceva mai mult decat mine, eu am un schimb de carti, de idei, un strop de drag din partea lui si cateva cuvinte pe fuga!

-Are mai mult decat crezi! Cand cunosti un om in toata profunzimea lui si mai vrei sa fii cu el, se numeste iubire, cand cunosti o latura de a lui si ai vrea sa ajungi la un alt nivel de cunoastere, se numeste dorinta.

De la dorinta la iubire e munca de a crea un stup de albine – una aduce nectarul, adica resursa de timp, alta pune enzimele, adica sentimentele la vedere, alta le transforma in punga de miere adica gandul devine cuvant si cuvantul devine fapta.

Apoi vine munca cea mai grea – albina care ingroasa mierea. Ea face asta prin procesul de inghitire, pastrare a lichidului pentru o vreme in corp, pe care il regurciteaza apoi si bate din aripi pentru a indeparta orice urma de umiditate ramasa.

Ca dorinta sa ramana si iubirea sa nu se stinga, cele doua albine din cuplu au nevoie permanent sa ingroase dragostea prin tehnici variate – tinut cuvintele grele in sine cand sunt foarte suparate una pe cealalta, deschis sufletul si spus ce s-a acumulat acolo pe un ton frumos, cand e o atmosfera calma, batut din aripile sperantei si ale optimismului pentru a continua relatia.

Tu si Andrei sunteti albinele care pregatesc punga de miere, doar ca nu v-ati recunoscut in stup! Eu sunt albina care bate cu aripile sperantei, sunt pregatita pentru tot procesul de fabricare a mierii, dar am nevoie de ajutorul Anastasiei si n am curajul sa i-l cer!

-Pai si ce ar trebui sa fac, ce sa te sfatuiesc daca nici eu nu stiu sa fiu o albina harnica!

-De asta suntem aici in tramvaiul numit Dorinta! Tu iti pui pentru mine o dorinta si eu pentru tine!

-Bine fie, dar ma lasi sa ajung odata la munca? De ce am impresia ca timpul sta in loc?

-Eh, e apicultorul neindemanatic…

-Maria esti bine? Domnule doctor o sa isi revina?

-Da, da nu va faceti griji! E inca sub efectul anesteziei! In cateva zile va fi ca noua!

Maria deschide incet ochii si un zambet ii infrumuseteaza chipul! Nu are ochelari din ce isi da seama si il desluseste pe Andrei destul de greu, dupa cartea pe care o tine in mana!

-Yey te-au trezit! Mi-a fost tare teama ca ai patit ceva grav! Singura victima din tot tramvaiul tocmai tu!

-Eram in tramvai da, dar despre ce vorbesti?

-Ah draga mea ai adormit cu cartea in mana si la momentul coliziunii n ai apucat sa te protejezi, de asta te-ai si accidentat! Dar am ceva pentru tine! Vrei sa iesim impreuna la un spectacol cand iti revii?

-Sigur! Inima Mariei sarea in sus de bucurie, pulsul I-o luase razna. Incerca sa mascheze printr-o curiozitate:

-Cum se numeste piesa?

-Un tramvai numit Dorinta!

-Maria privi spre crapaura geamului, spre bucata de cer albastru. Nu se vedea nicio albina, dar visul ei era atat de real!

Un tramvai. Unul obisnuit. Isi urmeaza traseul cu o regularitate si un uruit de roti sacadat, enervant pe alocuri. Foarte rar schimba ruta. Si cand se intampla asta toti calatorii au acelasi vis – al albinelor care produc miere. Si uneori mierea se transforma. Devine dorinta. Si din dorinta iubire.

*S. I. M. T Powered by Mona

10 gânduri despre „Pentru ca S. I. M. T un strop de fictiune- Un tramvai numit dorinta”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.