Pacienta tacuta – un thriller psihologic bun

Am profitat de cele cateva zile libere sa mai adaug o carte si cum gasisem recenzie foarte bune, am citit Pacienta tacuta. Un thriller psihologic bun, poate nu chiar atat de bun ca Fecioarele.

Sau poate ca eram deja obisnuita cu modul in care scrie Alex Michaelides. Cert e ca e la fel de captivant, te face sa nu o lasi din mana, ca este construit pe acelasi principiu al distragerii atentiei sau focusul multiplu, astfel incat sa pierzi esenta.

Povestea incepe cu pagini din jurnalul Aliciei Berenson, o pictorita talentata, casatorita cu Gabriel, un fotograf profesionist.

Ea este acuzata ca si-a omorat sotul cu sange rece, dupa ce politia gaseste amprentele ei pe arma. Tinand cont de antecedentele sale, o tentativa de sinucidere dupa moartea tatalui, ea este internata la Institutul de Psihiatrie de maxima siguranta Grove. Aici este, pentru o vreme in atentia presei pentru ca dupa moartea sotului, este pacienta tacuta si nimeni nu reuseste sa descopere motivatia crimei.

Un psihoterapeut, la randul sau cu un istoric familial precar, marcat de abuzul tatalui, Theo Faber, manifesta un interes deosebit pentru a afla adevaratul motiv al crimei, fiind si singurul care o face sa vorbeasca pe Alicia.

In paralel aflam si despre viata lui personala, ca o adora pe sotia lui Kathy, dar afla ca ea il insala si el este hotarat sa se razbune pe acel barbat si sa o ierte pe Kathy, in virtutea sentimentului de siguranta, de grija pe care ea i-l ofera.

Nu va spun mai multe despre intriga sau final, ca e prea faina cartea pentru a distruge placerea lecturii, ci despre forta, consistenta psihologica pe care o contine cartea:

• Cuvintele spuse neglijent, la furie de catre parinti cand suntem mici ne urmaresc toata viata
• Tindem sa repetam tiparele copilariei si in privinta relatiilor de cuplu, astfel ca alegem parteneri sau partenere indisponibili emotional, care sa ne demonstreze ca nu meritam sa fim iubiti, daca asta e ceea ce am primit in copilarie
• Uneori nu este neaparat nevoie sa fim „ucisi cu un glonte” , o pot face altii doar cu un cuvant nepotrivit, mai ales daca se aseaza pe un teren de instabilitate psihica.
• Un om care sufera de o tulburare psihica are sansa unei vieti normale doar daca urmeaza in combinatie tratament medicamentos cu psihoterapie, iar un psihoterapeut bun este cel care reuseste sa se detaseze de pacient, chiar si atunci cand se regaseste el insusi in povestea de viata a pacientului

De la un anumit punct romanul devine usor previzibil, cu toata aglomerarea de detalii. Ce m-a intrigat pe mine cel mai mult sunt doua idei – prima ca un psihoterapeut bun trebuie sa fie atent la ceea ce trezeste pacientul, chiar si cel mai dificil, in propria persoana, ceea ce inseamna ca „psihoterapia este un drum cu doua benzi” si psihoterapeutul se transforma si el in cursul procesului terapeutic.

A doua si aici recunosc ca vreau sa ma consult cu fostii mei colegi de la psihologie – acest aparent „determinism” al unui om abuzat emotional/sexual etc in copilarie, ce va genera reactii in viitorul adult. E greu de crezut pentru mine cel putin ca unii oameni au traume si altii nu, cumva toti avem ceva, dar cum ajunge un anumit adult sa comita crime sau sa devina abuzator pe cand altul nu? Cum este asimilata trauma face diferenta intre cei doi sau contextul care recreeaza copilaria? Refuz sa cred in ideea determinismului, a sortii create pornind de la efectul traumelor din copilarie, pentru ca ar insemna sa accept ca functionam pe un model inconstient, pe pilot automat cum s-ar zice.

Pacienta tacuta este un thriller psihologic bun si te face sa te gandesti cat de vulnerabili, paradoxali suntem noi oamenii, cum putem trece de la iubire totala, daruire totala la ura, furie si alte sentimente din aceeasi gama intr-o fractiune de secunda.

De la mine are 4 din 5 stelute pentru cursivitate, intriga si modul cum este construita intriga.

Va doresc sarbatori frumoase si sa faceti cat mai multe din ce va bucura sufletul!