Fără categorie

Traumele copilariei influențează eul nostru adult sau reprezintă o altă modalitate de amânare a schimbării?

Am scris un titlu pompos, dar ideea pe care vreau sa o aduc in atentia voastră este despre cum gestionam aspectele negative din viața noastră de adulți. Tot mai mult remarc un trend, pe lângă epidemia de life coacheri, de a arunca pe copilărie toate nereușitele noastre din viețile noastre de adulți.

Există o bază științifică pentru asta în sensul că teoriile legate de dezvoltarea copilului arată că stima de sine și alte aspecte precum raportarea la relațiile cu cei din jur se formează între 3 si 7 ani. Chiar ascultam la un curs de dezvoltare personală că frecvența Theta este de bază pentru vârstele 2-6 ani și copiii iau de bun tot ce le zic părinții lor la vârsta menționată.

Evident că, dacă ai un părinte critic dezvolți o anumită neîncredere în tine sau/și timiditate pe care, posibil să nu le manifești la 3-6 ani, dar să le regăsești ca adult.

Pe de altă parte sunt prea multe exemple de copii care s-au născut în familii sărace sau disfuncționale și au devenit mai târziu oameni cu funcții importante în viața publică sau multimilionari sau ghizi spirituali șamd. Cel mai bun exemplu este pentru mine Oprah Winfrey, copilul abuzat la 14 ani care a dat naștere la rândul ei unui copilaș, decedat ulterior.

Fie numai și această traumă e suficientă să ducă la o viață de adult plină de esecuri pe plan emoțional. Și totuși de peste 30 ani principalul om în viața ei este antreprenorul Stedman Graham.

Ideea la care vreau să ajung este că într-adevăr suntem o combinație complexă între tipare preluate din copilărie, fondul genetic, predispoziții (Helen Fisher spune în cartea De ce ea, De ce el că există 4 „tipare” de personalitate: Negociator, Conducător, Constructor și Explorator) și experiențele cu cei din jur.

Peste toate acestea se suprapun mediul si cultura care ne influențează foarte puternic în alegerile pe care le facem, mai ales într-o societate atât de conservatoare, care încă vede în femeie principala modalitate de reproducere a vieții și în bărbat principala sursă de venit în familie.

Dar dacă aruncăm potrivit acestor life coacheri întreaga responsabilitate pe umerii copilăriei, părinților, înseamnă că suntem victime condamnate pe viață. Ori asta e o teorie prin care coachingul capătă el însuși substanță – gen îți induc problema și îți vin și cu soluția. Soluție care de altfel este sinonimă cu a-ți învinge temerile și a acționa diferit.

Nu spun acum că nu este o soluție coachingul, ci că uneori încercăm să deslușim atât de multe și să aruncăm atâtea pe biata copilărie, încât uităm să acționăm. Ne ducem la coach și îl plătim să ne reamintească de fapt să fim mai mult „do-eri”, să trăim mai mult în prezent și mai puțin în trecut, deși frame-ul de abordare a fost dinspre trecut spre prezent.

Amânăm să facem schimbări, aducem copilăria în prim plan pentru că ar fi prea dur să ne recunoaștem nouă înșine lipsa de voință, insuficienta mobilizare si platitudinea în care cădem in viața de adulti. Serviciu 8-10 ore, câteva ore cu familia (dacă avem) și somn. Între ele o doză de Facebook sau alte rețele și a doua zi o luăm de la capăt.

E dificil când intri într-un astfel de ritm să mai admiți că există și alte modalități de a trăi, să experimentezi lucruri noi și doar când apar evenimente marcante – deces, pierdere, copil etc ne îndreptăm atenția spre noi. Brusc găsim un coach care ne ghidează pe calea copilăriei și a traumelor pentru a explica procrastinarea și victimizarea de până acum și ne iluminează cu ideea „de mâine poți fi altfel”.

Puteam fi altfel de ieri, doar că n-am avut motivația necesară și ne-am ascuns după scuze. Și dincolo de scuze e o realitate care bate orice fantasmagorie. Cât timp trăim în România unde mergi la Poliție în secolul 21 și ai nevoie de printuri după poze (de exemplu Poliția Constanța) în loc să le poți trimite pe email, nu vom ajunge să fim Oprah decât printr-un noroc absurd, nesupus oricărei discipline mentale sau eforturi conștiente cumulate cu mințile deschise din partea celorlalți, care să îți ofere o șansă.

Așa că, da la noi încă mai funcționează traumele copilăriei ca modalitate de explicare a unor eșecuri din viața de adult și mulți fac bani frumoși din asta.

Dar dacă vrei altceva în viața ta, move your ass and action baby! You can do it! Mai pe românește treci la treabă și vezi ce iese!

2 gânduri despre „Traumele copilariei influențează eul nostru adult sau reprezintă o altă modalitate de amânare a schimbării?”

  1. E mult mai grav. O prietenă psiholog îmi povestea zilele treute, doar informativ, că totul începe mult mai devreme. există traume de concepție, traume intrauterine și traumele de până la doi ani. traume pe care nu le putem conștientiza cu ochiul liber și care ne definesc toată viața.

    Apreciat de 1 persoană

    1. Da sunt multe traume pe care le traim, dar dacă ne lasam condusi de ideea ca suntem traumatizati, ma tem ca ne aruncam o ancora doar ca sa nu facem o schimbare pe prezentul si nu trecutul o cere. Trecutul isi cere singurul drept – acela de a fi acceptat si sa mergem mai departe, bun sau rau cum a fost. Multumesc Isabella de insight.

      Apreciat de 2 persoane

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s